În domeniul oftalmologiei, puține afecțiuni impun la fel de multă vigilență ca glaucomul, o boală cronică și progresivă, a cărei principală caracteristică este evoluția sa tăcută. Acesta este un adversar redutabil al vederii tocmai pentru că acționează lent, fără durere și fără simptome evidente în stadiile sale incipiente. Boala erodează treptat și ireversibil vederea periferică, iar pacienții, neconștienți de pericol, observă adesea o problemă doar în fazele avansate, când vederea centrală, necesară pentru citit sau recunoașterea fețelor, începe să fie afectată. În acel moment, însă, o mare parte din câmpul vizual a fost deja pierdută pentru totdeauna. Tocmai din acest motiv, înțelegerea bolii, conștientizarea factorilor de risc și, mai presus de orice, rolul esențial al monitorizării periodice a tensiunii intraoculare reprezintă pilonii fundamentali în lupta pentru conservarea vederii.
Ce este glaucomul? O afecțiune a nervului optic
O confuzie frecventă în rândul publicului larg este echivalarea glaucomului cu “tensiunea la ochi”. Deși cei doi termeni sunt strâns legați, ei nu sunt sinonimi. Tensiunea intraoculară crescută este cel mai important factor de risc pentru glaucom, dar boala în sine este definită de consecința acestei presiuni: deteriorarea progresivă a nervului optic.
Mai mult decât o simplă “tensiune la ochi”
Glaucomul este, în esență, o neuropatie optică progresivă. Pentru a înțelege ce înseamnă acest lucru, trebuie să ne gândim la nervul optic ca la un cablu de date de înaltă performanță, format din peste un milion de fibre nervoase minuscule. Acest “cablu” are rolul crucial de a transmite informația vizuală captată de retină (stratul sensibil la lumină din spatele ochiului) către creier, unde este interpretată ca imagine.
În glaucom, aceste fibre nervoase sunt distruse treptat. Pe măsură ce mor, în “cablul” de date apar întreruperi, iar informația vizuală din anumite zone ale câmpului vizual nu mai poate ajunge la creier. Rezultatul este apariția unor pete oarbe (scotoame), pe care pacientul nu le percepe inițial, deoarece creierul are o capacitate remarcabilă de a “umple” golurile. Spre deosebire de cataractă, ale cărei efecte asupra vederii sunt reversibile prin operație, vederea pierdută din cauza glaucomului este definitivă.
Umoarea apoasă
Presiunea din interiorul ochiului, sau tensiunea intraoculară (TIO), este menținută de un fluid limpede, numit umoare apoasă. Acest fluid este produs în mod constant de o structură numită corpul ciliar, circulă în partea din față a ochiului pentru a hrăni structurile locale (precum corneea și cristalinul) și este apoi evacuat înapoi în circulația sanguină printr-un sistem de drenaj microscopic, numit rețeaua trabeculară, situat în unghiul format de iris și cornee.
Putem vizualiza acest sistem ca pe o chiuvetă în care robinetul curge constant (producția de umoare apoasă), iar scurgerea este deschisă (sistemul de drenaj). Atâta timp cât cantitatea de lichid produsă este egală cu cea drenată, presiunea din chiuvetă (ochi) rămâne constantă și la un nivel normal. Glaucomul apare atunci când acest echilibru este perturbat, cel mai adesea din cauza unei probleme la nivelul sistemului de drenaj. Când scurgerea se înfundă sau devine mai puțin eficientă, lichidul continuă să fie produs, se acumulează în interiorul ochiului, iar presiunea crește.
Cum dăunează presiunea crescută nervului optic?
Creșterea presiunii intraoculare dăunează nervului optic prin două mecanisme principale, care probabil acționează concertat. Pe de o parte, există un efect mecanic direct: presiunea crescută exercită o forță de compresiune asupra capului nervului optic (locul unde fibrele nervoase părăsesc globul ocular), strivind și distrugând aceste structuri delicate. Pe de altă parte, există un efect vascular: presiunea ridicată poate comprima vasele de sânge minuscule care irigă nervul optic, reducând aportul de oxigen și nutrienți. Această “înfometare” cronică duce, în timp, la moartea lentă a fibrelor nervoase.
Tipurile principale de glaucom
Glaucomul nu este o boală unică, ci un grup de afecțiuni care pot fi clasificate în mai multe tipuri, fiecare cu mecanisme și caracteristici diferite. Diferențierea corectă a acestora este esențială pentru stabilirea planului de tratament și necesită expertiza unui medic specialist. O evaluare completă la o clinică de oftalmologie din Iași este primul pas pentru un diagnostic de certitudine. Pacienții din rețeaua noastră pot beneficia de servicii de specialitate și în centrul din Vatra Dornei.
Glaucomul primitiv cu unghi deschis (GPUD)
Acesta este, de departe, cel mai frecvent tip de glaucom, reprezentând aproximativ 90% din toate cazurile. În GPUD, unghiul de drenaj este deschis și are un aspect normal din punct de vedere anatomic. Problema este una funcțională: rețeaua trabeculară (“sita” de drenaj) devine, din motive nu pe deplin înțelese, din ce în ce mai puțin permeabilă de-a lungul anilor. Drenajul umorii apoase este încetinit, iar presiunea intraoculară crește lent și progresiv, pe parcursul a luni și ani. Această creștere este complet nedureroasă și asimptomatică, motiv pentru care boala progresează pe furiș, fără a alerta pacientul.
Glaucomul cu unghi închis
Acest tip este mai puțin comun, dar adesea mai dramatic. Apare la persoanele care au o conformație anatomică particulară a ochiului, cu un unghi de drenaj foarte îngust. În anumite condiții, cum ar fi dilatarea pupilei într-o cameră întunecată sau sub efectul unor medicamente, irisul se poate plia și poate bloca complet accesul umorii apoase la rețeaua trabeculară.
Acest blocaj poate duce la un atac acut de glaucom, o urgență oftalmologică majoră. Simptomele sunt severe și apar brusc: durere oculară și de cap intensă, vedere încețoșată, percepția unor halouri colorate în jurul surselor de lumină, greață și vărsături. Presiunea intraoculară atinge valori foarte mari, iar fără un tratament de urgență pentru a reduce presiunea, nervul optic poate suferi leziuni ireversibile în câteva ore.
Glaucomul cu presiune normală (normotensiv)
Acest subtip important demonstrează că glaucomul este o boală complexă. La acești pacienți, nervul optic suferă deteriorări caracteristice glaucomului, iar câmpul vizual se îngustează progresiv, deși tensiunea intraoculară măsurată se încadrează constant în limitele considerate “normale”. Acest lucru sugerează că, la anumiți indivizi, nervul optic este mult mai vulnerabil și susceptibil la deteriorare chiar și la niveluri de presiune pe care alți ochi le tolerează fără probleme. Se crede că factorii vasculari, precum o circulație sanguină deficitară la nivelul nervului optic, joacă un rol crucial în acest tip de glaucom.
Factorii de risc: cine este predispus la glaucom?
Deși oricine poate dezvolta glaucom, există anumiți factori care cresc semnificativ riscul unei persoane. Cunoașterea acestora este vitală, deoarece persoanele din grupele de risc ar trebui să beneficieze de controale oftalmologice regulate și amănunțite.
Presiunea intraoculară crescută (TIO): Este cel mai important factor de risc. Cu cât TIO este mai mare, cu atât riscul de a dezvolta glaucom este mai ridicat.
Vârsta înaintată: Riscul crește semnificativ după vârsta de 60 de ani, dar boala poate apărea și la persoane mai tinere.
Istoricul familial de glaucom: Existența unei rude de gradul I (părinte, frate/soră) cu glaucom crește riscul de 4 până la 9 ori.
Etnia: Persoanele de origine africană au un risc mai mare de a dezvolta glaucom cu unghi deschis, la o vârstă mai tânără și într-o formă mai agresivă. Persoanele de origine asiatică au un risc crescut pentru glaucomul cu unghi închis.
Anumite afecțiuni medicale: Boli precum diabetul de tip 2 sau hipertensiunea arterială pot afecta vasele de sânge care irigă nervul optic, crescând vulnerabilitatea acestuia.
Miopia forte: Persoanele cu miopie mare au un risc crescut de a dezvolta glaucom cu unghi deschis.
Utilizarea pe termen lung a corticosteroizilor: Tratamentele prelungite cu steroizi, indiferent de forma de administrare (picături oculare, spray-uri nazale, inhalatoare, tablete sau injecții), pot duce la creșterea tensiunii intraoculare.
Prezența unuia sau a mai multor factori de risc ar trebui să fie un semnal de alarmă și un motiv pentru a prioritiza sănătatea ochilor. Un control oftalmologic periodic este esențial și poate preveni complicații severe, nu doar în cazul glaucomului, ci și al altor afecțiuni oculare.
Diagnosticul glaucomului: cum este depistată afecțiunea?
Deoarece glaucomul cu unghi deschis este asimptomatic în fazele incipiente, diagnosticul său nu se poate baza pe ceea ce simte pacientul, ci exclusiv pe o examinare oftalmologică amănunțită și regulată. Procesul de diagnostic este complex și implică o serie de teste care, împreună, oferă medicului o imagine completă atât a structurii, cât și a funcției ochiului.
Măsurarea tensiunii intraoculare (tonometria)
Acesta este cel mai cunoscut test și piatra de temelie a screeningului pentru glaucom. Măsurarea TIO, sau tonometria, se poate realiza prin mai multe metode. Tonometria non-contact, cunoscută popular ca testul cu “jet de aer”, este o metodă de screening rapidă, utilă pentru a identifica persoanele care ar putea avea o presiune crescută.
Standardul de aur pentru precizie este, însă, tonometria prin aplanație Goldmann. Această metodă presupune administrarea unor picături anestezice și a unui colorant galben (fluoresceină) în ochi, după care medicul folosește un instrument special, atașat la biomicroscop, care atinge ușor suprafața corneei pentru a măsura presiunea. Este o procedură complet nedureroasă și foarte rapidă. Este crucial de reținut că o singură valoare normală a TIO nu exclude diagnosticul de glaucom, în special în cazul glaucomului normotensiv.
Examinarea nervului optic (oftalmoscopia)
Acesta este momentul în care medicul “privește” direct la “locul faptei”. Folosind lentile speciale de mărire, oftalmologul examinează capul nervului optic (numit și disc optic) pentru a identifica semnele caracteristice ale deteriorării glaucomatoase. Principalul indicator este “excavarea” sau “adâncirea” discului optic. Pe măsură ce fibrele nervoase mor, aspectul nervului se modifică, iar zona centrală, palidă (excavația), se lărgește în detrimentul țesutului nervos sănătos, rozaliu (inelul neuroral). Modificarea raportului dintre excavație și discul total (cup/disc ratio) este un parametru cheie în diagnostic și monitorizare.
Testarea câmpului vizual (perimetria)
Acest test evaluează funcția vizuală și este esențial pentru a determina dacă există deja pierderi de vedere. În timpul perimetriei computerizate, pacientul privește într-o cupolă și apasă un buton de fiecare dată când percepe un stimul luminos, de diferite intensități, care apare în diverse puncte ale câmpului vizual. Rezultatul este o hartă detaliată a vederii periferice, care poate obiectiva prezența, localizarea și profunzimea petelor oarbe (scotoame) cauzate de deteriorarea nervului optic. Repetarea periodică a acestui test permite medicului să monitorizeze dacă boala progresează.
Măsurarea grosimii corneei (pahimetria)
Acesta este un test simplu și rapid care măsoară grosimea corneei folosind ultrasunete. De ce este important? Deoarece grosimea corneei poate influența acuratețea măsurătorilor TIO. O cornee mai groasă decât media poate duce la o supraestimare a tensiunii, în timp ce o cornee mai subțire poate masca o presiune reală mai mare. Cunoașterea acestui parametru permite medicului să calibreze și să interpreteze corect valoarea TIO a fiecărui pacient.
Imagistica modernă a nervului optic (OCT)
Tomografia în coerență optică (OCT) a revoluționat diagnosticul și monitorizarea glaucomului. Este o tehnică de imagistică non-invazivă, similară unei ecografii, dar care utilizează lumina în loc de sunet pentru a obține imagini transversale, de o rezoluție microscopică, ale retinei și nervului optic. OCT poate măsura cu o precizie extraordinară grosimea stratului de fibre nervoase retiniene (RNFL). Subțierea acestui strat este unul dintre cele mai timpurii semne de glaucom, adesea detectabilă cu ani înainte ca pierderea de vedere să devină evidentă la testarea câmpului vizual. Este un instrument extrem de valoros pentru diagnosticul precoce și pentru monitorizarea obiectivă a progresiei bolii, fiind disponibil în centre dotate cu tehnologie de vârf, precum un centru de imagistică din Iași.
Managementul glaucomului
Odată ce diagnosticul de glaucom a fost stabilit, este esențial ca pacientul să înțeleagă trei adevăruri fundamentale: vederea deja pierdută nu poate fi recuperată, glaucomul este o boală cronică ce necesită tratament și monitorizare pentru tot restul vieții, dar, cu un management corect, progresia bolii poate fi încetinită sau chiar oprită, conservând vederea rămasă.
Obiectivul principal: reducerea tensiunii intraoculare
Indiferent de tipul de glaucom, singura strategie terapeutică dovedită ca fiind eficientă este reducerea presiunii intraoculare. Scopul tratamentului este de a atinge o “tensiune țintă” – un nivel de presiune individualizat pentru fiecare pacient, la care se consideră că riscul de progresie a bolii este minim.
Tratamentul medicamentos: picăturile oftalmice
Aceasta este cea mai frecventă și, de obicei, prima linie de tratament. Există mai multe clase de medicamente sub formă de picături oculare, care acționează fie prin reducerea producției de umoare apoasă, fie prin creșterea drenajului acesteia. Cheia succesului acestui tratament constă într-un singur cuvânt: aderența. Este absolut crucial ca pacientul să înțeleagă că trebuie să își administreze picăturile în fiecare zi, conform schemei prescrise de medic, pentru tot restul vieții. Omiterea dozelor duce la fluctuații ale TIO care pot accelera deteriorarea nervului optic.
Terapiile cu laser
Pentru anumiți pacienți, tratamentul cu laser poate fi o opțiune eficientă. În glaucomul cu unghi deschis, se poate efectua trabeculoplastia selectivă cu laser (SLT), o procedură care utilizează impulsuri de energie joasă pentru a stimula celulele din rețeaua trabeculară, îmbunătățind drenajul. În glaucomul cu unghi închis, iridotomia laser crează o mică gaură în periferia irisului, permițând lichidului să circule liber și prevenind un atac acut. Spre deosebire de o conjunctivită, care provoacă roșeață și disconfort, durerea din glaucomul acut este de o intensitate extremă și necesită o intervenție de urgență, iar iridotomia este adesea soluția.
Intervențiile chirurgicale
Chirurgia este rezervată cazurilor mai avansate, care nu mai răspund la tratamentul medicamentos sau cu laser. Procedurile, precum trabeculectomia sau implantarea unor dispozitive de drenaj (șunturi), au ca scop crearea unei noi căi de evacuare pentru umoarea apoasă. Decizia de a interveni chirurgical este una complexă, luată de medic împreună cu pacientul, după o analiză atentă a raportului risc-beneficiu. Găsirea specialistului potrivit este un pas important, iar pacienții se pot informa despre experiența echipei noastre accesând pagina de medici.
Concluzie
Glaucomul este o provocare pe termen lung, o afecțiune care, odată diagnosticată, devine un companion de viață. Deși acest diagnostic poate părea descurajant, este vital să ne concentrăm pe aspectele pozitive: avem la dispoziție metode de diagnostic extrem de precise și un arsenal terapeutic variat și eficient, capabil să controleze boala la marea majoritate a pacienților.
Cheia succesului în gestionarea pe termen lung a acestei afecțiuni nu stă doar în tehnologie sau medicamente, ci în parteneriatul solid și bazat pe încredere dintre medic și pacient. Succesul pe termen lung depinde de două componente esențiale: controalele oftalmologice regulate, care permit medicului să monitorizeze boala și să ajusteze tratamentul, și angajamentul ferm al pacientului de a urma cu strictețe planul terapeutic. Prin vigilență, educație și colaborare, vederea poate fi protejată, permițând pacienților să se bucure de o viață activă și împlinită.
